31 decembrie 2009

Despre revelion...

“În seara lui Vasile Sfântul se duce un mare război. Pe de o parte, diavolii îşi fac de cap printre oameni, insuflându-le tot felul de manifestări păgâneşti cum ar fi: îmbuibarea, beţia, privitul la TV, defăimarea chipului lăsat de Dumnezeu omului prin fel de fel de măşti, circ, petarde, artificii, pocnete din bici, petreceri, chefuri cu dansuri destrăbălate. Unde L-am văzut pe Hristos beat, cu ţigara în gură, mascat, maimuţărindu-se, aruncând cu petarde, artificii sau pocnind din bici? Să nu ne înşelăm luându-ne după cei mulţi, căci iadul şi-a deschis larg gura şi oamenii cad în el precum cad fulgii de zăpadă. Dacă răul se manifestă astăzi la scară largă este din cauză că omul se foloseşte rău de libertatea de a alege pe care i-a lăsat-o Dumnezeu. Dacă mâncarea lui Hristos era să facă voia Tatălui, mâncarea diavolului este să-şi facă voia sa. De multe ori, omul, atunci când îşi face voia, se simte plin de satisfacţie, parcă s-ar îngrăşa de mulţumire. Pe de altă parte, în aceeaşi noapte, la biserici, se citesc moliftele Sfântului Vasile, care sunt rugăciuni de alungare a încornoraţilor. În seara de Sfântul Vasile, în această sihăstrie care s-a transformat într-o zgomotărie, într-o pustie în care mai mult căutăm să plăcem oamenilor decât lui Dumnezeu, războiul din lume a ajuns până la mănăstire, vrăjmaşul a ajuns până la acea cetate întărită din vârful muntelui, se dau ultimele lupte şi se pare că se dărâmă totul. Rugăciunile de exorcizare s-au terminat şi omul se întoarce înapoi la acea ceată de prieteni de care nu vrea să se despartă: diavolii plăcerilor lumeşti”. 
(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc, preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro)




“Acest sfârşit de an – Anul Nou pe care noi îl sărbătorim – nefiind stabilit şi sfinţit de Biserică, nu este un lucru sacru. Este un lucru omenesc. Noi n-avem de ce să-l sărbătorim. Noi n-avem de ce participa la artificii, la cântece, la tot felul de scandaluri, la dansuri deşucheate Noi îl slăvim pe Dumnezeu în biserică. Noi aici aşteptăm sfârşitul, dacă Dumnezeu ar fi rânduit ca sfârşitul lumii să fie acum. Ce relaţie este între un eveniment sacru şi întâi ianuarie? Absolut nici una. De ce se zice că sfârşitul va fi atunci când a hotărât lumea că începe alt mileniu şi nu atunci când va veni Hristos? Sau cel mult, să zicem, la un praznic, la Naşterea Domnului, sau la Buna­vestire?
Toate acestea sunt înşelări diavoleşti. Ingrămădiri de oameni, delirul care-i apucă pe toţi, nebunia, artificiile, băuturile, şampania care curge… Mă uitam aseară. Vorbeam despre ce s-a întâmplat la Paris. Cineva spunea că la Roma, unde a fost adunarea Papei – nu înţeleg de ce s-a ţinut la 1 ianuarie 2000 şi a dat binecuvântare lumii şi cetăţii, când nu este nici un eveniment care să fie celebrat – spunea că au curs nu ştiu câte milioane de sticle de şampanie. Şi venea altcineva şi ne spunea: mai multă şampanie a curs la Paris! Atunci în Germania mai multă bere! Deci aceasta era măsura „sfinţeniei” Anului Nou!
Acest început de an nou lumesc este un lucru diabolic. A fost stabilit de satana prin slujitorii lui, ca să ne abată de la lucrurile creştineşti, de la adevărul credinţei. Şi Domnul a dovedit minciuna tuturor. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care voiau să omoare mulţimea în masă, vorbesc de atentatele musulmane. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care spuneau: în noaptea aceasta va coborî Iisus şi trebuie să omoram cât mai multă lume, să ne sinucidem ca să mărim suferinţa în lume şi să se îndure Dumnezeu de noi să vină, să fie sfârşitul acestei lumi! Toţi s-au dovedit mincinoşi, toţi au fost slugile satanei. Inspiraţia lor n-a venit de la Dumnezeu, ci de la diavol.
Adevărul a fost aici, în biserică. Aseară am făcut Vecernie şi ne-am rugat lui Dumnezeu, azi am făcut slujba. Sunt oameni care poartă numele Sfântului Vasile şi ştiau că azi e slujba Sfântului şi n-au venit. Noi ne-am rugat pentru ei, ca Dumnezeu să-i întoarcă de la petreceri, să vină să-şi sărbătorească numele în biserică…”.
(din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009, preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro)


29 decembrie 2009

Dar de Sărbători

A trecut şi acest Crăciun...parcă mult prea repede...M-am bucurat de familie şi de oamenii pe care Dumnezeu mi i-a scos în cale. De la unii dintre aceştia am primit o carte care sunt sigură că merită citită (am şi început-o deja, dar cum programul de sărbători este în general destul de încărcat cu vizite şi musafiri, mai am puţin până să o termin). Este vorba de Viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, Făcătorul de minuni, Dăruitorul, scrisă de Părintele Constantin Necula. 
Mi-a plăcut tare mult un citat chiar din prima parte a cărţii pe care doresc să vi-l împărtăşesc şi vouă, mai ales celor pe care Dumnezeu v-a binecuvântat cu copii:
Ceea ce este fraged şi încă nu a căpătat o formă tare poate lua orice formă, pentru că este uşor de schimbat în altă formă; cui este tare însă, şi a primit tăria în natura sa, nu-i este uşor să iasă din natura sa şi să intre în altă formă. După cum pictorii lucrează cu multă grijă şi exactitate tablourile, iar sculptorii statuile, tot astfel şi fiecare tată sau mamă trebuie să-şi dea silinţa pentru desăvârşirea acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu. Pictorii, în fiecare zi, pun în faţa lor tabloul şi-i dau culorile trebuitoare, sculptorii fac la fel: dau jos ceea ce este deprisos şi adaugă ce trebuie. Tot aşa şi voi, ca nişte sculptori, întrebuinţaţi tot timpul vostru liber spre a sculpta statui minunate lui Dumnezeu; îndepărtaţi ceea ce este deprisos, adăugaţi ce trebuie şi uitaţi-vă cu grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndepărta.
                                    (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii. Despre creşterea copiilor)

17 decembrie 2009

Mai vine Crăciunul?!

Zilele trecute o colegă îmi spunea că nu simte cum se apropie Sărbătorile pentru că, în viziunea ei, Crăciunul nu este Crăciun fără zăpadă. Chiar a doua zi după această discuţie a început să ningă. Nu am mai întrebat-o cum i se va părea acum sărbătoarea Naşterii Domnului, dar observ că pe mulţi această sărbătoare îi lasă reci (să fie de vină gradele din termometru?!). Îmi dau seama, cu părere de rău şi cu mâhnire chiar, că mulţi dintre noi simţim că este sărbătoare numai dacă ne permitem să cumpărăm tot ceea ce hypermarketurile ne îndeamnă că nu  trebuie nicidecum să lipsească de pe masa de Crăciun sau de sub bradul (natural sau artificial) împodobit în Ajun. În schimb, dacă masa va fi încărcată ca într-o zi obişnuită de duminică şi noi nu suntem rupţi de oboseală din cauza alergării de colo până dincolo pentru ultimele cumpărături, parcă lipseşte ceva. Mi-a plăcut tare mult un text citit pe unul dintre blogurile pe care le vizitez cu plăcere. Era o constatare ce părea că vine din partea Mântuitorului şi suna aşa: "Unde am spus că trebuie să cumpăraţi atâtea lucruri ca să îmi sărbătoriţi ziua de naştere". Chiar aşa: cine a zis că asta aşteaptă Mântuitorul de la noi în aceste zile? Din câte îmi aduc aminte, altele erau îndemnurile Sale: să-i hrănim pe cei flămânzi, să-i îmbrăcăm pe cei goi, să-i vizităm pe cei bolnavi...şi nu doar de Crăciun, ci de fiecare dată când avem ocazia! Cât despre sărbătorirea Crăciunului în mod creştinesc, cu pregătirea prin post şi spovedanie, cu mersul la Sfânta Liturghie, cu colinde care să vestească bucuria Naşterii Domnului şi nu obiceiuri păgâneşti locale - nu am prea auzit vorbindu-se despre aşa ceva. Se vorbeşte în schimb despre "pomana porcului", despre cât de extravagante sau mai puţin extravagante vor fi sărbătorile de iarnă  pentru unele vedete, despre orice altceva în afară de Naşterea Domnului. Oricum, poate anul acesta datorită concediilor fără plată şi a crizei în general nu vom mai auzi la ştiri atâtea cazuri de români care au ajuns la spital datorită abuzului de mâncare. Sau poate mă înşel...

Vă doresc să faceţi parte din grupul celor care vor ştii să trăiască cu adevărat bucuria Naşterii Domnului!

13 decembrie 2009

Despre Taina Sfintei Spovedanii

E Postul Crăciunului, o perioadă foarte încărcată de sărbători, de Sfinţi cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi , un post cu multe dezlegări la peşte. Şi pentru că e Post, ar trebui pe lângă abţinerea de la anumite mâncăruri pe care mulţi, chiar dintre cei mai puţin credincioşi, o practică pentru curăţirea trupului, să ne curăţim şi sufletul prin Sfânta Taină a Spovedaniei, iar dacă primim dezlegare să ne putem şi împărtăşi.
Un gând al Părintelui Arsenie Papacioc despre Spovedanie:
E nevoie să te spovedeşti nu numai când te Împărtăşeşti, ci să te culci mereu cu linişte, spovedit. Te duci la pansat de câte ori eşti rănit. Sau, într-adevăr, să o faci pentru că sunt o serie întreagă de lucruri care ţi-au scăpat. Lumea e obişnuită să spună nişte păcate, dar să ştiţi că foarte puţini îşi pun problema unor păcate pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut. Vedeţi, şi asta înseamnă o curăţire. A vorbit de rău, nu s-a rugat suficient şi permanent... Mai întâi de toate, "cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are" (Iacov 4,17). Cât bine puteai să faci într-o zi sau într-o săptămână şi nu ai făcut?! Şi iată, ai săvârşit păcatele lipsirii. Nu prea văd la Spovedanie: "... că puteam să fac un bine şi n-am făcut". Şi eu recomand tuturor să se spovedească bine, ceea ce înseamnă să te gândeşti la spovedit cu mult timp înainte, adică să-ţi faci mereu acest control, iar la spovedit să te duci pregătit.(...) O spovedanie bună este ca tu să fii pe poziţia de a nu mai face. Nu să te spovedeşti şi să spui că "şi -aşa fac". Asta este o fraudă. Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe poziţie de mare căinţă. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face. Că se întâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăinţă falsă. 

Să luăm aminte la aceste îndemnuri şi să încercăm să le punem în practică.
Post binecuvântat!


5 decembrie 2009

Un gând despre Moşi

Mulţi dintre noi ştim că nu există Moş Nicolae sau Moş Crăciun (cu atât mai puţin Moş Gerilă care e de modă veche şi pe care unii dintre noi nici nu l-au prins). Cu toate acestea trebuie să vă fac o mărturisire: EU CRED ÎN MOŞ NICOLAE ŞI MOŞ CRĂCIUN! Mi se pare ciudat să nu crezi... Da, ştiu că nu există, că ţine de tradiţie, că Moş Nicolae îl închipuie de fapt pe Sfântul Nicolae, cel care a făcut cadou celor trei fete sărace trei pungi cu galbeni pentru a putea fi căsătorite, iar Moş Crăciun ar fi unul dintre locuitorii Bethleemului care în Noaptea Sfântă nu i-a permis Sfintei Fecioare Maria să înnopteze în casa sa pentru a naşte ci a trimis-o în staul animalelor, iar mai apoi căindu-se a început să facă daruri copiilor. Am ajuns la vârsta la care nu mai cred că Moşul vine cu sacul plin (tocmai de la Polul Nord) şi se strecoară pe honul casei pentru a lăsa cadouri copiilor cuminţi (şi se pare că în noaptea respectivă toţi sunt cuminţi :) ), însă îmi place să cred că cineva în aceste zile se gândeşte la mine şi acest "cineva" este un fel de ajutor al Moşilor. Nu cred că este păcat să crezi asta... Oricum, mi se pare absurd să afirmi că nu crezi în Moş Nicolae şi totuşi să îţi aştepţi darul!
Deseară îmi voi curăţa cizmuliţele... nu le voi pune în geam pentru că avem termopane şi cred că e aproape imposibil să le deschidă cineva pe dinăuntru fără să le avarieze. Le voi lăsa deci la locul lor, ca să le găsească Moşul mai repede (sau mai bine zis, ajutorul Moşului :))
Să aveţi sărbători binecuvântate!

29 noiembrie 2009

Sfântul Apostol Andrei

"Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a rânduit pe sfântul Apostol Andrei să ne creştineze şi să ne unească cu Hristos perin Botez şi pocăinţă. Suntem o ţară creştină de origine apostolică. Să ne facem vrednici de această ţară. Să păstrăm cu sfinţenie poruncile Domnului scrise în Sfânta Evanghelie şi propovăduite de Apostoli. Fără povăţuitori nu ne putem mântui şi fără preoţi buni rătăcim calea pocăinţei. Dar dacă ascultăm de Domnul, ascultăm şi de Biserică.
Sfântul Apostol Andrei ne-a creştinat şi a săvârşit prima Sfântă Liturghie pe pământul României. El ne-a eliberat de demoni şi de patimi şi ne-a unit cu Hristos prin jertfă şi Liturghie. El ne-a învăţat cum să ne mântuim prin smerenie, prin rugăciune şi prin iubire." (Părintele Cleopa - Predică la Sfântul Apostol Andrei)

24 noiembrie 2009

O minune din zilele noastre



Taja Ray, de 19 ani avea de aproape întreaga viaţă o severă condiţie patologică neurologică. În ultimii ani, de la mutarea în Rhode Island, starea ei s-a înrăutăţit progresiv.
În urma investigaţiilor medicale, s-a descoperit că suferă de o malnutriţie cauzată de boala celiacă, pe care o avea de la naştere, fără să ştie – adică organismul ei nu poate procesa glutenul din făina de cereale. Mai exact, organismul respinge glutenul în intestine şi intestinele încetează să mai absoarbă nutrienţi. Tratamentul în acest caz este unul dietetic: regim fără gluten, excluzându-se făinile de grâu, de secară şi de orz, precum şi toate alimentele care le conţin (pâine, biscuiţi, paste făinoase etc.). Regimul trebuie urmat întreaga viaţă.
Într-o Duminică, Taja Ray s-a pregătit împreună cu familia ei să se împărtăşească. Însă, înspăimântată de ultimele crize violente prin care a trecut din cauza bolii – ameţeală, stare confuză, senzaţie de paralizie a picioarelor şi, probabil, a suferit chiar şi un atac de cord! – a vrut să refuze împărtăşania, zicându-şi că pâinea din Sfântul Potir conţine gluten.
Mama ei, însă, care a petrecut toţi cei 19 ani în rugăciune pentru fiica sa, a încurajat-o să se împărtăşească fără ezitare. „Niciodată Dumnezeu nu-i dă cuiva o boală care să nu-i îngăduie să se aproprie de Sfânta Euharistie” – i-a şoptit ea. Cu teama că ar putea suferi mai multe zile la rând, Taja a ascultat-o totuşi pe mama ei şi s-a împărtăşit. Ba, mai mult, a luat apoi şi anaforă. A aşteptat apoi resemnată să i se facă rău şi să fie dusă la spital.
Dar, spre marea uimire a fetei, s-a săvârşit o minune în acea zi obişnuită de Duminică: nu a păţit nimic toata ziua! De atunci, această minune se repeta de fiecare dată când primeşte Sfânta Euharistie sau anafura – pe când, dacă înghite accidental alimente ce conţin gluten, are nevoie de internare de urgenţă.
Aceasta este, iată, Biserica Ortodoxă, Biserica lui Hristos, pe care porţile iadului nu o vor birui, cu atât mai puţin vreo boală, vreun microb sau pandemie de gripa porcina – sau orice nume ar avea ea!
Mai multe puteţi citi aici .

19 noiembrie 2009

20 noiembrie - Sfântul Grigorie Decapolitul


Astăzi se face pomenirea Preacuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Grigorie Decapolitul. Acest Sfânt a trăit în secolul IX, fiind născut din părinţi binecredincioşi care l-au dat să înveţe carte din fragedă vârstă. Ajungând la vremea tinereţii, părinţii se pregăteau să-l însoare, dar el s-a despărţit de cele lumeşti mergând la o mănăstire unde se afla egumen Sf. Simeon Mărturisitorul, unchiul său. În acea mănăstire a vieţuit timp de 14 ani. Deoarece în acea perioadă mulţi învăţau împotriva Sfintelor icoane, Sfântul Grigorie s-a hotărât să meargă din sat în sat îmbărbătându-i pe creştini spre mărturisirea dreptei credinţe. A trecut astfel prin Efes, Enos, Hrisopolis, Corint, ajungând până la Roma. Primind darul preoţiei a adus mulţime multă de eretici pe calea dreptei credinţe. Simţindu-şi sfârşitul apropiat, a plecat la Constantinopol pentru a-l mai vizita o dată pe unchiul său care se afla închis în temniţă pentru apărarea Sfintelor icoane, după care s-a săvârşit cu pace.

Trupul său n-a putrezit, ci s-a dovedit purtător de mari daruri. În anul 1497, Banul Barbu Craiovescu, care a rezidit Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea, a adus moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul şi le-a aşezat cu multă cinste în această mănăstire unde se află până în ziua de azi săvârşind nenumărate minuni.

14 noiembrie 2009

Începutul Postului

Mâine este începutul Postului... Să încercăm, pe cât putem, să nu reducem Postul la o simplă dietă alimentară, ci  să înmulţim rugăciunea, să fim mai binevoitori, mai milostivi, mai sinceri pentru ca Pruncul Iisus să se nască şi în sufletele noastre. Dacă nu îi putem oferi altceva decât un staul să ne străduim ca acesta să fie cel puţin curat (curăţit de patimi).


Un Post binecuvântat!
P.S. Natalia ne face tuturor o invitaţie de a călători împreună spre Bethleem. Mai multe puteţi citi aici

12 noiembrie 2009

Sfinţii români prăznuiţi astăzi


Astăzi, Biserica Ortodoxă Română îi prăznuieşte pe Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni. Despre viaţa şi mucenicia lor am scris aici.

5 noiembrie 2009

Din ciclul "Cărţi care îmi sunt dragi" - "Fabiola sau Biserica din catacombe"


Aşa cum am zis de mai multe ori există câteva cărţi care mi-au plăcut foarte mult şi pe care le-am citit şi recitit şi rerecitit ş.a.m.d. Una dintre acestea este "Fabiola sau Biserica din catacombe". Trebuie să recunosc că îmi plac foarte mult romanele. Am avut o perioadă îm liceu când citeam câte un roman la două-trei zile (în ritmul acesta vă puteţi da seama că nu reuşeam niciodată să reţin numele personajelor, pentru că treceau mult prea repede prin viaţa mea, iar acţiunea îmi rămânea întipărită în minte prea puţin timp - nu mă refer aici la romanele "de valoare" ca "Idiotul" sau "Fraţii Karamazov"). Deci, "Fabiola"... Deşi este un roman, nu am niciun motiv să nu cred că evenimentele din carte chiar s-au întâmplat, chiar dacă poate nu în acea ordine sau cu acele personaje. Oricum , pe parcursul lecturii am întâlnit prieteni dragi, ca Sfântul Sebastian sau Sfânta Cecilia. La Sfântul Sebastian, cel puţin, este descris martiriul într-un mod asemănător celui dinVieţilor Sfinţilor. De asemenea am îndrăgit-o foarte mult pe Agnia (cine n-ar îndrăgi o asemenea fiinţă?). Este o carte cu final fericit. Martiriul unor creştini nu poate fi socotit un lucru trist. Nici de către ei nu era socotit aşa, deoarece îl aşteptau cu pace ştiind că în curând vor fi mult mai aproape de Domnul decât au putut fi în viaţă. Tânărul Pancratius chiar îşi doreşte din tot sufletul să sufere pentru Hristos, la fel ca şi tatăl său, şi se nelinişteşte când vede că acest lucru întârzie. Câţi dintre noi, cei de astăzi, ne mai dorim suferinţa?
Dacă nu aţi citit-o deja, nu ezitaţi să citiţi această carte. Nu este o carte pentru copii sau adolescenţi!(sau nu neaparat). Pe mine, cel puţin, m-a întărit lectura acestei cărţi de fiecare dată când am parcurs-o. Şi cred că nu sunt singura.

P.S. Dacă aţi citit romane creştine şi vreţi să le recomandaţi şi altora, nu ezitaţi să o faceţi aici!

29 octombrie 2009

Părintele Teofil


De astăzi mai avem un rugător în cer pentru noi: Părintele Teofil Părăian s-a mutat la Domnul!
Pot spune că am ajuns să iubesc Ortodoxia datorită cărţilor şi conferinţelor Sfinţiei Sale. Eram în clasa a X-a când l-am descoperit şi îmi amintesc că devoram fiecare carte de-a sa care-mi pica în mână (prin bunăvoinţa profesorului meu de religie). Nu-mi venea să cred cât de naturală mi se descria credinţa în care mă născusem dar despre care nu ştiam mai nimic. Nu cred că am citit atunci vreo carte de-a Părintelui care să nu-mi pară adresată direct mie şi asta m-a făcut să-l îndrăgesc. Apoi conferinţele din Postul Paştelui de la Casa de Cultură din Alba Iulia... Părintele era nelipsit!
M-am apucat să răsfoiesc caietul meu cu citate extrase din lecturile din timpul liceului.
"Veniţi de luaţi bucurie":
* Întâi e datoria şi după aceea bucuria.
* În prietenie e ca şi în vasele comunicante: fiecare oferă şi fiecare primeşte. Primeşte ce i se dă şi oferă ceea ce are.
* Aproapele nostru poate fi şi cineva foarte departe de noi spaţial, dar pe care-l purtăm în noi prin iubire.
*Când facem un bine cuiva îl ducem în faţa Domnului Hristos prin ceea ce facem noi pentru el.
*Dacă ai credinţă biruieşti şi-l ajuţi şi pe altul să biruiască.
*Dacă cerul e unde e Domnul Hristos înseamnă că cerul e pretutindenea.
* Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt  şi nu se naşte patimă fără gând. De aceea trebuie să-ţi faci rânduială în minte ca să-ţi poţi face rânduială în viaţă.
*Cine nu-şi vede păcatele încă n-a văzut ceea ce trebuia să vadă.
"Prescuri pentru cuminecături":
*Cine are tinereţe cinstită poate nădăjdui la bătrâneţe fericită.
*Nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.
*A te ţine de o singură faptă bună înseamnă a zidi un singur perete şi nu o casă întreagă.
*Eşti dator să te iubeşti pe tine însuţi şi măsura aceasta este şi măsura iubirii faţă de aproapele.
*Dacă taci pentru Dumnezeu e bine să taci şi dacă vorbeşti pentru Dumnezeu e bine să vorbeşti.
*Nimeni nu poate sări peste umbra lui, când sari, sari cu umbră cu tot.
*Păcatul cel mai mare e păcatul pe care-l ai.
"Gânduri bune pentru gânduri bune"
*Dumnezeu e dispus şi se bucură să primescă pe oricine, cu condiţia, însă, să ducă o viaţă pe care să o poată binecuvânta Dumnezeu.
*Toată vremea vieţii noastre trebuie să fie o liturghie.
*Pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie e pregătirea pentru o viaţă întreagă.

*Noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori, nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire şi ură. Poate înclinaţi mai mult spre iubire, dar în orice caz nu la măsurile la cre ni se cere să avem iubire faţă de oameni.
*Când iubeşti pe cineva,adaugi ceea ce-i lipseşte şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa sa.
*Cine nu-L are pe Domnul Hristos ca Învăţător nu-L poate avea nici ca Mântuitor.
"Darurile Învierii":
* Aşa cum dintr-o lumânare se pot aprinde mai multe lumânări fără ca flacăra luminii să scadă, tot aşa este şi cu cuvântul: îl spui şi se înmulţeşte, fără ca la tine să se împuţineze, iar la cei care îl aud este lucrător.
*A nu avea credinţă înseamnă a nu fi pe calea iubirii.
*Dacă în inima ta Dumnezeu nu e pe primul loc, nu e pe nici unul.
*Este suficient loc pentru oameni buni în această lume.
*Smerenia este un har fără de nume pe care-l cunoaşte numai cel care-l are.

Dumnezeu să-l odihnească cu Drepţii!

27 octombrie 2009

Minuni săvârşite de Sf Dimitrie cel Nou

Navigând azi pe diverse site-uri şi bloguri ortodoxe am găsit pe Război întru cuvânt câteva minuni săvârşite de Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou. Le postez şi eu aici, să fie celor care vor citi spre întărire duhovnicească.
“În 1989, în urma slujbei Sfântului Maslu, un credincios care participa regulat la această Sfântă Taină şi la celelalte slujbe ale Bisericii rămânea întotdeauna ultimul ca să se închine, umblând în cârje. Şi, într-una din zile, la fel procedând, a urcat la racla sfintelor moaşte, şi-a aşezat cârjele, ca de obicei, ca să şi le poată lua după rugăciune, după îngenuncherea pe care o putea făcea el acolo în felul lui, şi …minunea s-a întâmplat: s-a ridicat, s-a închinat, a coborât treptele, n-a realizat pe moment că el de fapt îşi uitase cârjele şi de-abia după ce a coborât Dealul Patriarhiei şi-a dat seama de minune. S-a întors înapoi plângând şi mulţumind cu lacrimi în ochi lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie, povestindu-i totul preotului slujitor de pe vremea aceea – era un arhimandrit deosebit, un preot evlavios, iubit de credincioşi, părintele Grichentie, care s-a retras după Revoluţie, la pensie, la Mănăstirea Secu şi a rămas foarte impresionat, deşi mai văzuse şi alte minuni petrecute la racla Cuviosului Dimitrie cel Nou.
* * *
O doctoriţă de la Spitalul de Oncologie din Fundeni, fiică duhovnicească a unui părinte de la Catedrală, acum superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, părintele Ieronim Creţu, a venit spunând că nu se simte bine şi că, în urma unui examen făcut de colegii ei de la acelaşi spital, era suspectă de cancer ovarian. Bineînţeles că în urma consultării, fiind depistată pozitiv, primul drum pe care l-a făcut după rezultatul biopsiei, înainte de actul chirurgical, a fost la moaştele Sfântului Dimitrie. Disperată, într-un fel, dar având în suflet o credinţă nemărginită, s-a rugat, a venit zile la rând, a urmat un program de cobaltoterapie, în urma căruia a mers la aceeaşi comisie care a investigat-o prima dată şi un mare medic, profesorul Pavel, care era pe vremea aceea şeful Clinicii de Oncologie de la Fundeni, i-a spus:
„Dacă nu te-aş fi văzut înainte de tratament şi nu te-aş fi consultat eu cu ochii mei, şi ai fi venit acum să-mi spui că ai fost bolnavă, ţi-aş fi spus că eşti nebună!”
Ea şi astăzi e o mărturie vie, lucrează în continuare şi vindecă, la rândul ei, persoane bolnave de cancer.
* * *
Dimitrie Basarabov 
Stela, o creştină credincioasă, venea zilnic la Catedrala Patriarhală şi se închina la sfintele moaşte. Avea însă o mare suferinţă, vorbea foarte rău, stâlcit. Venea şi se spovedea de multe ori la unul din duhovnicii de acolo, părintele Antim, care mărturiseşte: „Ar fi trebuit să golesc biserica de lume, căci vorbea foarte tare. De aceea, preferam să o spovedesc într-un loc separat, fără a înţelege mare lucru din spovedania sinceră pe care această persoană o făcea înaintea lui Dumnezeu. Aveam totdeauna grijă să îi spun: «Roagă-te lui Dumnezeu şi Sfântului Dimitrie şi n-o să rămâi fără răspuns!». Acestea erau cuvintele pe care i le strecuram în suflet totdeauna“. Într-o zi de vară, în urmă cu câţiva ani, era puţină lume în catedrală şi părintele o vede pe Stela cum se aşază la moaştele Sfântului Dimitrie. A stat un ceas rugându-se Sfântului. Apoi s-a ridicat, venind la acel părinte cu bucurie mare în suflet. Atâta i-a spus: «Părinte, eu vorbesc!». Şi din acea zi sora Stela vorbeşte, şi toţi o pot auzi cum se exprimă clar, datorită Sfântului Dimitrie, după ce, mai înainte, nu putea să lege două vorbe.„avea o viaţă mai dificilă cu soţul ei. Era o fiinţă foarte chinuită. După aceea aveam să aflu, din ceea ce mi-a relatat această creştină, că, de fapt, neputinţa aceasta îi venise din multele bătăi pe care le primise de la soţul ei”. Stela are în jur de 50 de ani. Este căsătorită şi are două fete. Părintele a explicat că „avea o viaţă mai dificilă cu soţul ei. Era o fiinţă foarte chinuită. După aceea aveam să aflu, din ceea ce mi-a relatat această creştină, că, de fapt, neputinţa aceasta îi venise din multele bătăi pe care le primise de la soţul ei”.
***
În 2004, la unul din duhovnicii Catedralei, părintele Dimitrie, a venit un om în jur de 30-35 de ani şi care i-a spus că doreşte să i se facă special, numai dânsului, dezlegări, pentru că are păcate foarte grave. Spunea că în timpul regimului comunist a scris o carte care avea subiect anticreştin, împotriva lui Hristos.
Când a ajuns la Catedrală, omul era bolnav, avea o semiparalizie. Duhovnicul i-a spus să scrie de-acum şi să îndrepte ce a făcut rău, tot prin scris. Omului i-a venit foarte greu, nu mai avea aceleaşi „pârghii” pe care le avusese înainte. Cert este că el a venit tot timpul la Catedrală, a venit în special la moaştele Sfântului Dimitrie, s-a rugat şi, după multă vreme, a ajuns să se îndrepte. El era adus cu maşina, altfel nu se putea deplasa; era în cărucior, paralizat. Numai că, după câţiva ani, şi-a revenit şi el însuşi a mărturisit că, deşi doctorii nu i-au dat nici cea mai mică şansă de vindecare, credinţa în ajutorul Sfântului Dimitrie l-a făcut sănătos.
***
O doamnă în jur de 40 de ani era revoltată asupra celor din familia ei pentru că veneau şi stăteau la Sfântul Dimitrie foarte multe ore în şir, în ploaie, în frig. De aceea, a venit cu gând vrăjmaş la racla Cuviosului Dimitrie. Ea nu concepea, nu putea înţelege, şi a venit cu acest gând de răzbunare împotriva Sfântului şi cu o mână a zgâriat cu unghiile moaştele Sfântului Dimitrie în locul unde ele sunt descoperite spre a fi sărutate de credincioşi. Când a venit la unul din duhovnicii de la Patriarhie, i-a spus, ascunzând fapta sa: „Părinte, am fost la toţi doctorii; am o boală foarte rară – îmi curge sânge din buricele degetelor“. Acesta i-a făcut dezlegări, apoi s-a mai liniştit; era foarte agitată. I-a explicat că trebuie să se spovedească, să ţină post, şi atunci femeia a strigat: „Eu numai cu o mână am zgâriat acolo, dar îmi curge sânge din amândouă mâinile!”. Apoi s-a vindecat.

26 octombrie 2009

Sfântul Dimitrie şi lecţia lui Nestor

Dintre multele minuni săvârşite de Sfântul Mucenic Dimitrie cel mai mult m-a impresionat cea pe care Sfântul a făcut-o cu tânărul Nestor. Poate pentru mulţi această întâmplare nici măcar nu are aura unei minuni... Poate vindecările nenumărate săvârşite de moaştele Sfântului sau ajutorul trimis lui Leontie par mai importante, dar pe mine ceea ce s-a petrecut cu Nestor m-a uimit din mai multe motive. În primul rând minunea s-a întâmplat cât timp Dimitrie era încă în viaţă (închis în temniţă). La prima vedere el nu a făcut ceva ieşit din comun, doar l-a încurajat pe acest tânăr. Însă încurajarea nu se reduce la o simplă bătaie amicală pe spate sau o strângere bărbătească de mână. Nu! Dimitrie îl înseamnă pe Nestor cu semnul Sfintei Cruci şi numai astfel îl trimite la luptă. Un alt aspect ce reiese din această întâmplare este râvna tânărului Nestor de a stârpi răul. În fond, el nu fusese provocat la luptă. Putea foarte bine să stea în banca lui şi să îţi trăiască mai departe viaţa. Dar conştiinţa morală din el nu a îngăduit acest lucru. Deşi nu era încă creştin, a fost mişcat poate de îndrăzneala lui Dimitrie de a-l înfrunta pe împărat şi a simţit că în spatele unei asemenea îndrăzneli se ascunde o Taină, aşa că nu a pregretat în a săvârşi la rândul său o faptă plină de îndrăzneală. Odată cu confruntarea avută cu Lie, Nestor nu a câştigat doar biruinţa în luptă ci şi statutul de creştin chemându-L în ajutorul său pe "Dumnezeu lui Dimitrie.", iar mai departe... a dobândit cel mai de preţ dat: cununa muceniciei.


Să încercăm să nu rămânem reci în faţa unor astfel de minuni!

21 octombrie 2009

Sfinţii prăznuiţi astăzi

Astăzi Biserica Ortodoxă i-a prăznuit pe Sfinţii Mărturisitori Ardeleni: Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Oprea din Sălişte, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte şi ne mântuieşte pe noi!
Un articol despre aceşti Sfinţi puteţi citi aici.

18 octombrie 2009

Aduceri aminte...

Am plecat pentru prima dată la o mănăstire pentru mai multe zile după prima sesiune a anului I de facultate, împreună cu o prietenă foarte bună. Ne-am hotărât să mergem la Mănăstirea Strungari unde cunoşteam o măicuţă. Zis şi făcut. Pentru că nu prea existau legături, tata s-a lăsat înduplecat şi ne dus cu maşina. Au fost patru zile liniştite, departe de vacarmul oraşului, departe de televizor, calculator şi chiar telefon. La întoarcere, pentru că nu ne hotărâsem exact cât vom sta, am decis să ne descurcăm pe cont propriu. Auzisem că există un autobus Strungari- Sebeş şi din Sebeş era uşor să ajungem la Sibiu. Pentru că la Pangar nu s-a deschis deloc în timpul cât am stat noi acolo, am rugat-o pe sora care avea această ascultare să ne deschidă  ca să cumpărăm şi noi câteva cărţi şi icoane. Ştiam că autobusul pleacă la 10.00, dar parcă nu ne puteam hotărî ce să cumpărăm... Sora E. era şi ea foarte liniştită în privinţa noastră: "O să vă ajute Maica Domnului să ajungeţi cu bine la Sibiu, să vă rugaţi ei şi totul o să fie bine". Am plecat într-un sfârşit din curtea mănăstirii îndreptându-ne spre locul de unde trebuia să luăm maşina. Pe drum (ca în orice sat) - plin  de câini care altădată ne-ar fi înspăimântat. Acum ştiam că ne aflăm sub ocrotirea Maicii Domnului. Am ajuns, dar autobusul nu era acolo aşa cum ne aşteptam. Întârziasem câteva minute. Localnicii spuneau că a plecat... Şi totuşi nu eram deloc deznădăjduite. În cel mai rău caz puteam să ne întoarcem la mănăsire şi să mai dormim o noapte acolo. Dar ceva ne făcea să mai aşteptăm. Ne-am gândit chiar că poate vom găsi o ocazie până în şoseaua naţională şi de acolo ne va fi mai uşor să ne descurcăm. Iată că opreşte o maşină - părea un microbuz de marfă, sau aşa ceva. Şoferul ne întreabă dacă vrem să urcăm. Întrebăm la rândul nostru până unde ne poate duce. Nu primim nici un răspuns. În schimb, din dreapta şoferului se aude un glas aspru, dar totodată glumeţ: "De unde veniţi, mă tată?". "De la Strungari, Părinte", răspund eu. "Şi v-a dat Părintele Inochentie bani de drum?", "Ne-a dat,Părinte, ne-a dat", răspund, ştiind la ce fel de bani se referă  (binecuvântarea de drum). "Urcaţi, măi, în maşină, ce mai staţi." Am urcat, deşi nu ni se spusese încotro mergem. Pe drum nimeni nu ne întreabă unde mergem. Nici noi nu am zis nimic. Mă gândeam că dacă maşina o va lua spre Hunedoara îl voi ruga pe şofer să oprească şi vom coborî în drumul naţional. Părintele părea foarte vesel: "Şi ..., mergeţi acasă să vă pregătiţi bagajele? , "Ce bagaje, Părinte?", "Cum, ce bagaje, păi nu veniţi la mănăstire?". E drept că mă gândisem şi la aşa ceva (ca orice studentă la Teologie, cred), dar nu eram nici pe departe hotărâtă sau pregătită. Între timp, şoferul se interesase unde vrem să mergem şi i-am spus că la Sebeş. Acesta era şi traseul lor. Am ajuns în Sebeş, Părintele a intrat la nişte credincioşi, dar ne-a rugat să rămânem în maşină. Nu am zis nimic, l-am aşteptat, deşi am fi putut coborî şi să ne vedem mai departe de drum. După vreun sfert de oră se întoarce şi Părintele. "Ei, ce faceţi, veniţi cu noi?", "Dar unde mergeţi, Părinte?"(mă gândeam că merg la vreo mănăstire şi credea că suntem interesate), "La Sibiu, unde să mergem?!", "Venim, Părinte, la Sibiu mergem şi noi". Ce bucurie! Maica Domnului chiar se îngrijise de noi. Şi încă cum?! Era o plăcere să călătorim alături de Părintele Ioan de la Afteia. Ne-a transmis atâta bună dispoziţie... şi în plus, cred că nu mai e nevoie să precizez, am călătorit pe gratis!
Mi-am amintit de acest episod aseară. N-am mai fost la Strungari,din acea iarnă, deşi ne-am propus de mai multe ori. Nu am mai vorbit nici cu maica de acolo. Poate nici nu mă va mai recunoaşte...


14 octombrie 2009

Miercurea fără cuvinte: a venit toamna...

Miercurea , pe internet, bloggerii care participa la "Wordless Wednesday" ( "miercurea fara cuvinte"), posteaza pe blogul lor o fotografie (de preferinta proprie, si nu luata de pe net) care nu are nevoie de explicatii. De aici si titlul "wordless"- adica "fara cuvinte". Se considera ca fotografia vorbeste de la sine, astfel incat nu mai e nevoie de o descriere. Desigur, daca cineva doreste sa adauge cateva cuvinte nu e nici o problema.


13 octombrie 2009

Despre o altă Paraschiva...

Poate că s-ar fi cuvenit astăzi să scriu ceva despre viaţa Cuvioasei Paraschiva, dar m-am gândit că n-o să pot scrie nimic mai mult decât ceea ce s-a scris deja pe alte bloguri sau site-uri. O mărturie personală despre Sfânta nu am, ultima dată am fost la Iaşi acum vreo cinci ani...
Astăzi m-am gândit foarte mult la bunica mea din partea tatălui. Purta numele Cuvioasei... Am cunoscut-o foarte puţin. A murit când aveam vreo patru ani, dar o port vie în suflet. Cred că dacă ar fi trăit mai mult şi aş fi cunoscut-o mai bine, aş fi ţinut foarte mult la ea. Cu toate că a trecut ceva timp de când s-a mutat la Domnul, tata de multe ori îşi aminteşte de mama sa. Aşa am reuşit să-mi fac în minte un portret al ei: din relatările tatălui şi poveştile fraţilor mai mari care au cunoscut-o mai bine. Bunica mea, Paraschiva, mama-mare (cum o numeau nepoţii) s-a născut cu puţin timp înainte de începerea primului război mondial. Până la vârsta de 17 ani a stat la mănăstire, unde stareţă era una din mătuşile sale. După această vârstă, văzând stareţa că Paraschiva este înclinată mai mult spre viaţa de famile o trimite acasă spre a se căsători. Se căsătoreşte aşadar cu un consătean, Dumitru, dobândind astfel 5 copii. În timpul celui de-al doilea război mondial bunicul este luat pe front. Tata îşi aminteşte că bunica, împreună cu alte femei din sat, mergea în fiecare noapte la Schitul Foltea (aflat într-o pădure, la 3 km de sat) unde se rugau şi aprindeau lumânări pentru ca bărbaţii lor să se întoarcă sănătoşi de pe front. Cu ajutorul lui Dumnezeu s-a întors şi bunicul (încălţat într-un picior cu o opincă şi în celălat cu o cizmă nemţească, moment evocat de multe ori de tatăl meu). Pravila de rugăciune dobândită în mănăstire a păstrat-o toată viaţa. Îmi povestea tata că atunci când se aşeza la rugăciune, încuia poarta şi nu deschidea până nu termina, indiferent cine ar fi bătut la poartă. Citea din Ceaslovul cu litere chirilice (singurul lucru pe care îl păstrez din casa bunicii), din Psaltire şi făcea multe metanii. De multe ori surorile mele erau lăsate în grija bunicii atunci când părinţii plecau din localitate. Întoatdeauna le punea să facă metanii şi să se roage şi abia pe urmă primeau dulceţuri şi bunătăţi. Este de prisos să spun că postea toate posturile, mergea regulat la biserică (ajungând întotdeauna înaintea preotului şi cântând la strană), făcea milostenie după puteri şi uneori puţin mai mult...
Deşi eram foarte mică îmi amintesc că îmi era drag să merg la ea. Plecam uneori singură de acasă şi mergeam la mama-mare. Era bolnavă, stătea în pat. Se bucura să mă vadă. Îmi citea rugăciuni sau din Sfânta Scriptură şi îmi vorbea de Dumnezeu (atât cât se putea vorbi cu un copil de patru ani). M-a învăţat "Tatăl nostru" şi mă punea să-l repet să vadă dacă nu l-am uitat de data trecută...
Nu îmi mai amintesc slujba de înmormânatare. Eram prea mică şi de obicei tind să păstrez în amintire lucrurile frumoase.
Nu am mai fost de mult pe la mormântul ei. Anul trecut de Sfânta Paraschiva mi-am propus să merg să aprind măcar o lumânare, dar n-am reuşit. Se pare că nici anul acesta... O să aprind mâine, la biserică...

Odihneşte-o, Doamne, cu Drepţii!


11 octombrie 2009

Gânduri pe marginea unei lecturi


Aşa cum am scris în ultima postare acum câteva zile, printre cărţile cumpărate de la târgul de carte religioasă s-a numărat şi "Două milioane de kilometri în căutarea adevărului". Pentru că citesc întotdeauna cu drag cărţile autobiografice (mai ales dacă în ele este prezentată o convertire) m-am gândit să las puţin deoparte cartea pe care o începusem săptămâna trecută (şi pe care dealtfel o mai citisem de trei ori!) şi să o răsfoiesc pe aceasta, care era "caldă" în biblioteca noastră. Trebuie să recunosc că două zile nu am putut-o lăsa din mână astfel încât ieri am reuşit să o termin. Cartea mi-a lăsat o puternică impresie, deşi tema ei nu reprezenta ceva nou pentru mine. Dimpotrivă, după primele capitole aveam impresia că povestea este aceeaşi cu cea din "Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie" pe care o citisem acum vreo trei ani. Dar, totuşi, ceva era diferit. N-aş fi putut spune ce... În prima parte a cărţii am simţiti multă compasiune faţă de Klaus. Mi se părea parcă şi mie nedrept ca cineva să sufere atât de mult din partea celor apropiaţi, iar partea cu cei şapte ani în care a trebuit să îndure tot felul de înjosiri de la o persoană care practic ar fi trebuit să-i tămăduiască rănile m-a revoltat cumplit şi poate că i-am şi dat dreptate în privinţa urii pe care o nutrea împotriva clerului (mai ales că, aşa cum mărturiseşte, acel preot nu a fost sigurul pe care l-a întâlnit având un asemenea comportament). Am încercat să mă pun în pielea pesonajului, dar nu am reuşit. Totuşi, spre sfârşitul primei părţi lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. M-am bucurat sincer pentru izbânda Mântuitorului în viaţa lui Klaus. De fapt cel mai mult m-am bucurat pentru că mi-am dat seama că niciodată nu e prea târziu să te întorci din rătăcire: Dumnezeu întotdeauna te va primi cu braţele deschise. Mai mult decât atât, te va copleşi cu daruri peste daruri. Nu degeaba într-una din pildele rostite de Mântuitorul ucenicilor săi vorbeşte depre întoarcerea fiului risipitor şi îl arată pe tatăl acestuia jerfind cel mai gras viţel şi dăruindu-i celui până nu demult rătăcit inelul iertării şi al dragostei sale.
Trebuie să recunosc că nu mi s-a părut deloc uşoară această carte, şi mă refer aici strict la cea de-a doua parte. Poate că m-aş fi smintit de naturaleţea cu care este prezentat Protestantismul şi aş fi tins să concluzionez că în fond toate religiile creştine sunt "bune" atâta timp cât în centrul lor stă Mântuitorul Iisus Hristos. Dar apoi, citind despre primele convorbiri ale lui Klaus cu Părintele Sofronie am înţeles: trecerea lui Klaus prin protestantism a fost benefică atâta timp cât în această religie l-a întâlnit pe Hristos. Cu siguranţă că dacă ar fi ajuns "din prima" la Ortodoxie L-ar fi întâlnit aici, dar acest lucru ar fi fost mai anevoios întrucât credinţa ortodoxă, spre deosebire de cea protestantă, nu se ascunde după cuvinte frumoase, promisiuni ale Paradisului trăit aici şi acum şi continuat în viaţa viitoare, cântece care îţi fac sufletul să vibreze etc. În Ortodoxie lucrurile sunt mai serioase (am fost tentată să scriu "par mai serioase", dar mi-am dat seama că nu este doar o părere ci o certitudine). Aşa cum recunoaşte şi Klaus, în Ortodoxie mai mult decât în alte religii, Hristos ne îndeamnă să ne luăm fiecare Crucea şi astfel să-L urmăm. Bineînţeles că nu ne lasă singuri (cum am putea să facem chiar şi numai un pas fără să ne clătinăm sub povara acesteia, dacă nu ar păşi El alături de noi ridicându-ne Crucea la fiecare poticnire sau oprire de-a noastră?!).
Concluziile? Mi-a plăcut cartea (dovadă că am şi citit-o aşa de repede), dar cred că nu este suficient. Cred că autorul unei astfel de cărţi are aşteptări mai mari decât a se face cunoscut şi plăcut. Cred că o astfel de carte ar trebui să schimbe ceva în sufletul celui care o citeşte. Dar asta se va vedea cu timpul...

P.S. Aş dori ca cei care au citit "Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului" să lase la comentarii impresiile pe care această carte le-a produs.

9 octombrie 2009

Ce am cumpărat de la târg...

Aşa cum anunţam zilele trecute pe blog, Sibiul găzduieşte săptămâna aceasta cea de-a X-a ediţie a Târgului Naţional de Carte şi Revistă Religioasă. Am trecut şi noi ieri prin holul Bibliotecii Astra şi bineînţeles că nu ne-am întors acasă cu mâinile goale. Am cumpărat de la editura Egumeniţa "Sfaturi înţelepte" a Sfântului Teofan Zăvorâtul, "Familie de mucenici" (viaţa Sfinţilor Mucenici ai Rusiei Ţarul Nicolae al II-lea Romanov, Ţarina Alexandra şi Ducesa Elisabeta Feodorovna + Acatistul Sfinţilor Ţari Mucenici ) de Rodica Pătcaş, şi "Credinţa" a Sfântului Ioan Gură de Aur. De la standul editurii Oastei Domnului am luat "Două milioane de kilometri în căutarea adevărului" de Klaus Kenneth (o carte pe care vroiam de mult să o citesc, la recomandarea unei prietene) şi "Evanghelia Exilului" de Sergiu Grossu. Editura Bizantină avea câteva cărţi la reducere (50% !) şi am cumpărat "Bioetica şi Taina Persoanei" şi "Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi". Bineînţeles că n-am putut-o uita nici pe Teodora (cum am fi putut dacă a fost cu noi şi n-a stat o clipă locului ?!). Pentru ea am cumpărat două cărţi de poveşti: "Din isprăvile lui Pitic Mic" (o carte foarte frumos ilustrată pe care a început s-o răsfoiască imediat ce am intrat în casă) şi "Basme".
Mi-aş mai fi dorit cartea de "Memorii" a Înaltului Bartolomeu, dar mi s-a părut puţin cam scumpă...

8 octombrie 2009

Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii


De multe ori, în ciuda faptului că în bibliotecă se mai găsesc încă multe cărţi interesante necitite de mine, simt nevoia să mă delectez cu o carte pe care am mai citit-o (uneori chiar şi de 2-3 ori!!!) şi care mi-a mers la suflet. Aşa s-a întâmplat şi acum două zile când am început să recitesc cartea despre viaţa Sfântului Luca - doctorul fără de arginţi, "Am iubit pătimirea". Nu ştiu dacă mi s-a întâmplat numai mie... nu cred că am parcurs primele 50 de pagini ale cărţii că am şi început să mă întreb de ce nu am urmat Medicina... Nu am avut niciodată astfel de gânduri (mai ales că Anatomia nu a fost una din materiile mele preferate), dar modul în care vlădica Luca prezintă ştiinţa medicală şi importanţa ei, iar mai apoi exemplele concrete de vindecări de-a dreptul miraculoase pe care acest profesor universitar ajuns mai târziu Arhiepiscop le-a săvârşit m-au făcut să mă simt atât de mică şi neînsemnată şi să mă întreb: Ce am făcut vreodată bun pentru aproapele meu?
"Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul" sunt cuvintele vlădicăi Luca după o viaţă de exiluri, prigoniri nedrepte, muncă până la epuizare. Pe mine aceste cuvinte mă "curentează" de fiecare dată când le citesc. Şi când mă gândesc că nu apare vreo suferinţă în viaţa mea, oricât de mică, fără să îi cer Domnului să o îndepărteze de la mine...

6 octombrie 2009

Târg de Carte şi Revistă Religioasă

Pret de patru zile, Sibiul va gazdui cea de-a X-a editie a Targului National de Carte si Revista Religioasa (TNCRR). Manifestarea se va desfasura in Corpul B al Bibliotecii Astra, si este organizat de Asociatia „Scriptus" Sibiu. 20 de edituri vor fi prezente la eveniment.

Incepand de vineri, la Biblioteca Astra din Sibiu se va desfasura cea de-a X-a editie a Targul National de Carte si Revista Religioasa (TNCRR). Evenimentul este organizat de Asociatia „Scriptus" Sibiu, si si-au anuntat prezenta 20 de edituri de profil din Sibiu, Bucuresti, Cluj-Napoca, Galati, Fagaras, Deva, Pitesti, Craiova si Timisoara.
Targul de carte religioasa va debuta joi, de la ora 13, iar in deschiderea oficiala va fi sustinut un concert de toaca de catre copiii din orasul Victoria indrumati de profesorul Nicolae Smadu. Apoi, de la ora 17, va avea loc lansarea noului numar al revistei „Constiinta", de la 17.30 lansarea volumului „Pedeapsa neascultarii" de Ion Lazar, de la 18, Prezentarea Editurii Andreiana, din Sibiu si lansarea volumelor „Documente saguniene din Scheii Brasovului", iar de la 18.30 prezentarea volumului „Cuvinte la zile mari" a Mitropolitului Antonie Plamadeala. Vineri, de la 17, va avea loc lansarea cartii „Daruri din darurile primite", a Părintelui Teofil Părăian la 17.30 se va lansa volumul „Anaforaua Sf. Vasile cel Mare" a conf. univ. dr. Ciprian Streza, de la 18 - volumul „Tinerii si ispita XXX", de Cristian Serban, iar de la 18.30 volumul  „Acatiste" de Sandu Tudor.
Sambata, de la ora 11, va avea loc vernisajul expozitiei „Micul Print, calator printre stele", realizata de copiii grupei mari A de la  Gradinita nr. 38 din Sibiu, indrumati de Remete Ana si Marinescu Mihaela Laura. In aceeasi zi, vor avea loc lansarea volumului „Filocalia pentru copii si tineri" de Cristian Serban, vizionarea filmului pentru copii „Printesa cu haine de aur", dar si lansarea volumelor „7 zile, 7 convorbiri" a pr. Mihai Petian, „Colectia Margaritarele Pustiei", de monahul Ignatie, „Osana, Osana", de Traian Dorz, „Cuvinte de Aur", de pr. Iosif Trifa „Viata Sfintei Filofteia de la Tarnovo. Viata Sfantului Patriarh Eftimie de Tarnovo", „Sfantul Cuvios Dimitrie Basarabov cu sfintele moaste la Bucuresti", „Sfanta Cuvioasa Parascheva cu sfintele moaste la Iasi", „Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric", de Demostene Andronescu si prezentarea volumului „2 milioane km in cautarea Adevarului" de Klaus Kenneth. Duminica, de la ora 17, va avea loc festivitatea de inchidere a targului, si premierea invitatilor. Programul de vizitare a targului va fi de joi pana sambata, intre orele 10 si 20, iar duminica intre orele 10 si 19.

1 octombrie 2009

Gânduri despre sărbătoarea de azi

Astăzi în Biserica Ortodoxă se prăznuieşte Acoperământul Maicii Domnului, o sărbătoare care îmi este foarte dragă mai ales că are un Acatist minunat pe care citindu-l am simţit mult ajutor la naştere şi în orice împrejurare dificilă m-am aflat. Îmi amintesc că prima dată când am auzit de această sărbătoare, sau mai bine zis de Acoperământul Maicii Domnului, mă aflam la un Sfânt Maslu la Mănăstirea Frăsinei  şi dintr-o dată cerul parcă s-a închis încât toată lumea se aştepta să vină ploaia. Unul dintre părinţii care slujeau a remarcat: "Nu e nicio ploaie, acesta e Acoperământul Maicii Domnului." Într-adevăr, nici urmă de ploaie. N-am prea înţeles atunci la ce se referă părintele, nu ştiam nimic despre această sărbătoare şi nici nu cred că văzusem vreodată icoana care o înfăţişează pe Maica Domnului cu cinstitul ei Acoperământ (sau dacă o văzusem nu mă gândisem prea mult la ea). Când am intrat în biserică am cercetat mai bine această icoană şi am înţeles: Maica Domnului ne păzea sub Acoperământul ei.
Un alt motiv pentru care îmi este dragă această sărbătoare este acela că pe 1 octombrie este ziua de naştere a tatălui meu.

"Bucură-te, liniştea prea dorită a căsătoriţilor celor credincioşi;
Bucură-te, grabnică şi fără suferinţă dezlegare a maicilor celor născătoare de prunci;
Bucură-te Maică ajutătoare a noatră în ceasul sfârşitului nostru;
Bucură-te, bucuria noastră; acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!"

29 septembrie 2009

Ajutorul Sfântului Nectarie


Am citit azi pe blogul lui Danion Vasile o mărturisire emoţionantă a unui romano-catolic care cu ajutorul Sf. Nectarie a ajuns să cunoască frumuseţea Ortodoxiei. Citind, mi-am dat seama cât de multe minuni face Dumnezeu cu fiecare dintre noi, dar suntem aşa de obişnuiţi cu ele că nici măcar nu le băgăm în seamă. Atunci când te întorci la credinţă dintr-un mediu cu totul străin Bisericii eşti impresionat de fiecare dovadă de iubire pe care Dumnezeu ţi-o trimite.  Cu timpul însă, toate acestea ni se par fireşti, ne aşteptăm doar la minuni "mari" (gen vindecare de cancer, izbăvire dintr-un accident etc.) şi nu realizăm că de fapt fiecare zi în care vedem lumina soarelui este de fapt o minune.
Vă invit să citiţi şi voi povestea lui Mihai-Cristian : http://www.danionvasile.ro/blog/2009/09/15/botezul-unui-fost-romano-catolic-in-biserica-lui-hristos/ şi să nu uităm să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate!

27 septembrie 2009

Întrebări

Singura întrebare sinceră a învăţatului naturalist către natură este: natură, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sunt.
Singura întrebare sinceră a istoricului către istorie este: istorie, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sunt.
Singura întrebare sinceră a sfântului către Dumnezeu este: Doamne, spune-mi cine eşti, ca să ştiu cine sunt.
Răspunsul, fără greşeală, la toate cele trei întrebări, este: Omule, află-mă pe mine în tine!

 (Sf. Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău)

25 septembrie 2009

Scrisoare către Iisus Hristos (fragment din cartea Părintelui Paulin de la Putna - "Iubire, spovedanie, libertate")


Iisuse...Hristoase...sunt un simplu copil, deşi am împlinit deja 17 ani. Este vârsta adolescenţei, dar nu vreau şi nu mă pot gândi la ea. Îmi vine mult prea greu...
Îţi scriu câteva rânduri. Nu pot fi sigură că le vei primi. Tu nu ai nicio adresă. Nu ştiu unde eşti şi, la urma urmelor, nici cine eşti Tu. Lumea nu îmi spune aproape nimic despre Tine. Nu Te cunoaşte şi nici nu vrea să Te cunoască. Am încercat să aflu cât mai multe despre Tine, dar nu am reuşit aproape nimic. Nici măcar Numele Tău nu este rostit de oamenii din jurul meu. Şi atunci, Hristoase, cum să Te găsesc? Unde eşti? Cine eşti?
Cum să fiu sigură că exişti? Că mă cunoşti, că mă iubeşti, că ai şi pentru mine un rost şi o picătură de iubire? În jurul meu nu Te văd, în cei de lângă mine nu Te simt. Prea mulţi dintre cei care mă înconjoară suferă de egoism, de prefăcătorie, de ură, de laşitate sau de impuritate. Ei nu îmi spun nimic despre Tine. Nu vor să Te caute, să Te simtă, să Te întâlnească. Când îi întreb sau le vorbesc despre Tine, îmi râd ironic în faţă şi mă privesc cu milă sau pur şi simplu cu dispreţ. Nu au timp şi pentru Tine. Poate că nici nu cred în Tine. Sunt prea ocupaţi cu problemele lor, atât de mici, atât de trecătoare şi atât de josnice...
Şi mă doare următorul fapt: ei par mereu veseli şi pe deplin fericiţi. Zâmbetul apare mereu pe chipurile lor. Par să trăiască din plin. Însă eu nu pot simţi la fel. Poate că nu ştii cât de des mă apasă tristeţea, neputinţa, singurătatea...
Cei care nu au habar de Tine nu ştiu decât să se distreze şi să-şi trăiască din plin viaţa, tinereţea lor. Dar cu mine cum rămâne? Parcă aş avea în suflet un copilaş care se uită în jur, se uită înspre oameni şi îi vine să plângă...nu înţeleg mult prea des cuvinte sau atitudini... de ce încap lacrimile doar pe chipul meu? De ce doar ochii mei au lacrimi de durere şi de suferinţă? Chiar numai eu trebuie să plâng? Chiar numai eu nu am dreptul să fiu fericită? Oare Tu mă opreşti să nu fiu ca ceilalţi? Şi de ce faci asta? Poate nu înţeleg ce aştepţi de la mine...Poate nu pot discerne voia Ta...
Toţi îmi cer, mă cheamă, aproape că mă obligă să fiu ca ei... Dar Tu nu spui nimic. Dar absolut nimic...niciun cuvânt măcar! Mă hrănesc cu lacrimi şi iarăşi cu lacrimi... Nu pot plânge în faţa prietenelor mele. Ştii bine că în preajma lor caut să zâmbesc şi să par şi eu fericită. Iar dacă într-o zi chiar nu reuşesc să mă prefac a fi fericită şi tristeţea îmi apasă întreaga fiinţă, mă doare enorm să văd că nimeni nu mă întreabă ce am... Oare chiar nu le pasă? (...)
Lupt cu mine şi mă rog Ţie. Nimeni nu mă învaţă cum şi ce anume ar trebui să Îţi spun. Mă rog unde şi cum apuc. Am ajuns să mă ascund, să mă feresc până şi de propria familie. Părinţii se bucură dacă merg la discotecă, dar nu se bucură să mă vadă rugându-mă. Cine are dreptate, Iisuse? Ei sau eu, un bulgăre de humă ce încercă să fie şi să facă ceea ce prea mulţi nu mai sunt şi nu mai fac? (...)
Despre Tine ştiu că nu poţi decât să ierţi şi să iubeşti. Mai ştiu că fiecare secundă a trecerii Tale pe acest pământ a fost un ocean de suferinţă şi de durere. Nu ai râs nici măcar o singură dată! Poate că s-a întâmplat doar să zâmbeşti uşor... Ştiu sigur că ai plâns; nu pentru Tine, ci pentru alţii. Şi mai ştiu că nu ai promis fericire nimănui pe acest pământ, aici şi acum. Ai promis tot ce pare a fi mai bun şi mai frumos pentru Împărăţia Cerurilor. Dar de ce toate acestea? Chiar nu îmi poţi da nimic şi pentru această tristă copilărie a mea? Chiar nu merit un zâmbet şi o oră măcar de intensă fericire? (...)
Am ajuns ţinta ironiilor şi a râsetelor celor ce mă înconjoară. Dacă aş vorbi murdar şi dacă aş trăi o viaţă infamă şi josnică, nu ar râde de mine. Nu ar vedea ceva deosebit şi nu aş ieşi cu niciun chip în evidenţă. M-ar considera ca pe unul de-al lor. Dar eu, totuşi, nu aş vrea să fac ceea ce acum mă scârbeşte şi-mi provoacă repulsie... (...)
Oare Tu nu vezi că prea mulţi în jurul meu nu cred în Tine? De fapt, cine mai crede azi în Tine? Mulţi jură că au văzut extratereştri şi ar fi bucuroşi ca aceştia să existe, dar nu prea vor să te accepte şi pe Tine. (...)
Aş vrea să-Ţi mai scriu. Dar Tu le ştii pe toate. Tu ai nevoie de mine, de inima mea şi nu de cuvintele mele. Tu nu ai scris nimic...niciun cuvânt. Tu doar ai iubit. Te-ai jertfit şi ai vindecat neputinţa şi durerile noastre. Vindecă-mă şi pe mine, Hristoase!
Dă-mi putere să exist!

24 septembrie 2009

Din învăţăturile Cuviosului Siluan


Domnul ne porunceşte să-L iubim din toată inima şi din tot sufletul, dar cum e cu putinţă să-L iubim pe Cel pe care nu L-am văzut niciodată şi cum să învăţăm această iubire? Domnul Se face cunoscut după lucrarea Lui în suflet. Când Domnul îl cercetează, sufletul ştie că a fost un Oaspete drag şi, când a plecat, atunci sufletul tânjeşte după El şi Îl caută cu lacrimi: "Unde eşti Tu, lumina mea? Unde eşti Tu, bucuria mea? Trecerea Ta a lăsat o bună mireasmă în sufletul meu, dar Tu nu eşti aici şi sufletul meu tânjeşte după Tine, şi inima mea e abătută şi bolnavă şi nimic nu mă mai veseleşte, pentru că am întristat pe Domnul şi El s-a ascuns de mine"
Dacă am fi simpli ca nişte copii, Domnul ne-ar arăta raiul şi L-am vedea în slava heruvimilor şi a serafimilor, a tuturor puterilor cereşti şi a sfinţilor, dar noi n-avem smerenie şi de aceea ne chinuim pe noi înşine şi pe cei ce trăiesc împreună cu noi.
*
Domnul ne iubeşte atât de mult, încât noi înşine nu ne putem iubi pe noi înşine aşa; dar când sufletul e în întristare, el crede că Dumnezeu l-a uitat şi că nici măcar nu mai vrea să se uite la el, şi atunci suferă şi se chinuie.
Dar nu este aşa, fraţilor. Domnul ne iubeşte fără sfârşit, ne dă harul Duhului Sfânt şi ne mângâie, Domnul nu vrea ca sufletul să fie în mâhnire şi nedumerire despre mântuirea lui. Crede deci cu tărie că suferim numai câtă vreme nu ne-am smerit; dar de îndată ce ne smerim întristările noastre iau sfârşit, căci pentru smerenia lui Duhul lui Dumnezeu dă de ştire sufletului că se mântuieşte.
*
Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.
*
Milostive Doamne, învaţă-ne pe noi toţi prin Duhul Tău Cel Sfânt să trăim dupăvoia Ta, ca toţi să Te cunoaştem în lumina Ta pe Tine, adevăratul Dumnezeul nostru, fiindcă fără Lumina Ta nu putem înţelege plinătatea iubirii Tale. Luminează-ne prin harul Tău şi El va aprinde inimile noastre de iubire pentru Tine.

(Cuviosul Siluan Athonitul - Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei)

23 septembrie 2009

Femei de carieră, Mircea Dinescu

Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu.
Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să ne afirmăm şi să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la prânz şi-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e împicăţit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici şi te trezeşti ţipând. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit strâmb şi-ţi stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă…
Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi mai ales, îţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar două zile pe săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood , care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital , nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri şi de convins opt clienţi să investească.
Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în “Baby Boom” se lasă drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu mândrie că au o directoare în familie. Când ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni.
Când constaţi că fetiţa ta îi spune “mamă” soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia) şi bâzâie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ţi dai demisia. Copilul nu înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai răspuns la celular şi-n clipa când te cerea ăla de nevastă şi i-ai spus lui “da”, acoperind o secundă telefonul cu palma , apoi te-ai scuzat din gene şi ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.
Mircea, fă-te că trăiesti! Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cârlionţat.
Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna..
Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atâtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct şi cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fă-te că lucrezi!”.. Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe. Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

(am preluat textul de pe blogul lui Laurenţiu Dumitru )

21 septembrie 2009

Avem timp...

Avem timp
               Octavian Paler


Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga,
să regretăm c-am greșit și să greșim din nou,
să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine,
avem timp să citim și să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușă lor mai târziu.
Avem timp pentru ambiții și boli,
să învinovățim destinul și amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânam răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri și să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puțină tandrețe.
Când să facem și asta - murim.
Am învățat unele lucruri în viată pe care vi le împărtășesc și vouă !!
Am învățat că nu poți face pe cineva să te iubească
Tot ce poți face este să fii o persoană iubită.
Restul ... depinde de ceilalţi.
Am învățat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pase.
Am învățat că durează ani să câștigi încredere 

Şi că doar în câteva secunde poți să o pierzi
Am invăţat că nu contează CE ai în viaţă
Ci PE CINE ai.
Am învățat că te descurci și ți-e de folos farmecul cca 15 minute
După aceea, însă, ar fi bine sa știi ceva.
Am învățat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alții mai bine să facă
Ci cu ceea ce poţi tu să faci
Am învățat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva
Am învățat că oricum ai tăia
Orice lucru are două feţe
Am învățat că trebuie să te desparți de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea să fie ultima oara când îi vezi
Am învățat că poți continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poți
Am învățat că EROI  sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie
Indiferent de consecinţe
Am învățat că sunt oameni care te iubesc
Dar nu ştiu s-o arate
Am învățat că atunci când sunt supărat am dreptul sa fiu supărat
Dar nu am dreptul să fiu și rău
Am învățat că prietenia adevărata continuă să existe chiar și la distanţă
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată
Am învățat că, dacă cineva nu te iubește cum ai vrea tu
Nu înseamnă că nu te iubește din tot sufletul.
Am învățat că indiferent cât de bun iți este un prieten
Oricum te va răni din când în când
Iar tu trebuie să-l ierți pentru asta.
Am învățat că nu este întotdeauna de ajuns sa fii iertat de alții
Câteodată trebuie sa înveți sa te ierți pe tine însuţi
Am învățat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învățat că trecutul și circumstanțele ți-ar putea influenţa personalitatea
Dar că TU ești responsabil pentru ceea ce devii
Am învățat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc 

Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedește că se iubesc.
Am învățat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc

Şi nu faptele sale
Am învățat că doi oameni pot privi același lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am învățat că indiferent de consecințe
Cei care sunt cinstiţi  cu ei înșiși ajung mai departe în viată
Am învățat că viata iți poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.
Am învățat că si atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat
Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învățat că scrisul
Ca şi vorbitul
Poate linişti durerile sufletești
Am învățat că oamenii la care ții cel mai mult
Iți sunt luați prea repede ...
Am învățat că este prea greu sa-ți dai seama
Unde să tragi linie intre a fi amabil, a nu răni oamenii și a-ți susține părerile.
Am învățat să iubesc
Ca să pot să fiu iubit.

20 septembrie 2009

Martiri ai Ortodoxiei


"Pe 10 mai 2008, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Tănase Todoran, ţăranul care s-a opus în 10 mai 1763 trecerii năsăudenilor la confesiunea greco-catolică.
La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare a noilor regimente s-a încheiat, generalul Buccow, cu o mare suită şi însoţit de episcopul unit Petru Pavel Aron, a venit să primească jurământul năsăudenilor şi să le sfinţească steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit "Mocirla".
Când cele două batalioane de infanterie şi opt companii de cavaleri stăteau înşirate lângă comuna Salva, în faţă a ieşit călare bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu, care slujise ca soldat încă de sub Carol al IV-lea, şi le-a rostit grănicerilor următoarea cuvântare:
"De doi ani, noi suntem cătane, adică grăniceri, şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce?
Ca să fim robiţi, să n-avem niciun drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne ciufulească tisturile. Jos armele! Aruncaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi creştini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia şi cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine."
Protopopul din Năsăud care ascunsese obligativitatea convertirii, a fost bătut de ţăranii furioşi.
Tănase Todoran s-a dus la episcopul Petru Pavel Aron şi i-a spus: "Fătul meu, de unde eşti? De la Blaj! Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit, nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră!"
După aceea l-a luat pe vlădica de mână şi l-a condus o bucată de loc ca să nu năvălească asupra lui mulţimea tulburată.
Sentinţa a fost pronunţată în ziua de 12 noiembrie 1763 şi conţine următoarele pedepse:
- Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu în vârstă de 104 ani, să fie frânt cu roata de sus în jos, capul lui să fie legat de o roată, pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolare.
- Vasile Dumitru a popii din Mocod, Marin Grigore din Zagra, Vasile Oichi din Telciu, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare pentru aceeaşi vină.
- Alţi 15 conducători de revoltă au fost graţiaţi de la spânzurătoare în schimbul a 6000 de lovituri de vergi date de soldaţi, ceea ce tot moarte sigură a însemnat. Din Bichigiu au mai fost împuşcaţi şi alţi credincioşi, printre care şi Toader Cătană, pentru că au iubit "Sfinţenia legii patriarhilor", adică credinţa ortodoxă.
Capetele lor au fost înfipte în pari, înaintea porţii lor, iar bucăţi din trupurile ciopârţite le-au pus la răscruci de drumuri." (Împărtăşirea ecumenistă - unirea creştinismelor sau apostazia veacurilor)
Pomenirea  Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni : Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu se face la data de 12 noiembrie, ziua muceniciei lor.
Sfinţilor martiri, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!
(Alte amănunte legate de canonizarea şi viaţa acestor Sfinţi Mariri mai puteţi citi şi aici: http://www.agnos.ro/blog/2008/05/11/sfintii-martiri-nasaudeni-canonizati-la-salva )